Share the joy
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Hei, am revenit cu cea de-a treia parte, asa cum am promis.
O sa observati ca aceasta postare nu incepe ca de obicei cu o poza, chiar nu am gasit ceva ce ar putea simboliza ceea ce simt in prezent.
Pentru cei noi veniti pe aceasta pagina, aveti aici si aici primele doua parti.
Dupa operatie am fost dusa la terapie intensiva, niste asistente foarte dragute au avut grija ca toate lucrurile mele sa ajunga langa patul meu si au avut grija de mine ca sa imi ofere tot ce aveam nevoie.
Pe la ora 22.00 am vazut-o pentru a doua oara pe Maya, era atat de micuta, imi era frica sa o tin in brate dar in acelasi timp stiam ca ea este ratiunea mea, pentru ea voi lupta in viata, ca o voi proteja de tot ce este rau pe lumea aceasta.
A doua zi am fost mutata in salon, desi imi era putin rau imi doream nespus de tare sa imi vad pitica, acum deja eram pe acelasi etaj.
Dupa ce s-au asigurat asistentele ca sunt bine, au adus-o pe Maya in salon, eram colege ce camera.
Abia asteptam momentul sa o vad, sa ii numar degetelele de la manute si picioruse, sa o ating si sa o tin in brate.
Desi abia fusesem operata chiar nu conta, eram langa fata mea, si langa ea nu exista durere.
Am luat decizia ca atat timp cat voi sta in spital ea sa doarma alaturi de ceilalti bebelusi la neonatologie, imi era frica ca poate va avea nevoie de ceva si eu nu voi fi in stare sa ii ofer, plus ca am consider ca atat eu cat si ea avem nevoie de odihna, eu pentru a ma pune repede pe picioare, iar ea pentru a se face mare.
Avea 50cm, si 3.8kg, tineam in brate un omulet, era omuletul meu.
Stateam uneori langa patutul ei si ma uitam cum doarme, doar atat, desi imi era somn preferam sa o privesc, sa ma uit la fetisoara ei micuta.
Am stat fix o saptamana in spital, dar am avut parte de un tratament super ok, nu am dat bani la nimeni, nu am platit nici macar operatia sau anestezistul, si nu pentru ca nu am avut ci pentru ca nu este genul meu.
Cu toate ca nu am dat bani, asistentele si medici s-au purtat minunat cu mine, cand veneau sa imi faca tratamentul faceau tot posibilul sa nu simt nimic, desi e practic imposibil cand ai niste vene atat de subtiri ca ale mele.
A venit ziua sa plec acasa, stiam ca de acum toata viata mea abia acum incepe si ca Maya are nevoie de toata atentia mea.
Desi multe s-au schimbat, chiar nu conteaza pentru ca Maya este minunea mea.
Va pupic si va multumesc!
P.S. Mentionez ca am nascut la un spital de stat – la Cantacuzino, iar aceasta poveste este adevarata si vine ca replica la ceva ce am citi recent referitor la acest spital.
Facebook Comments