Confesiunile unei mamici partea a 3-a

Hei, am revenit cu cea de-a treia parte, asa cum am promis.
O sa observati ca aceasta postare nu incepe ca de obicei cu o poza, chiar nu am gasit ceva ce ar putea simboliza ceea ce simt in prezent.
Pentru cei noi veniti pe aceasta pagina, aveti aici si aici primele doua parti.
Dupa operatie am fost dusa la terapie intensiva, niste asistente foarte dragute au avut grija ca toate lucrurile mele sa ajunga langa patul meu si au avut grija de mine ca sa imi ofere tot ce aveam nevoie.
Pe la ora 22.00 am vazut-o pentru a doua oara pe Maya, era atat de micuta, imi era frica sa o tin in brate dar in acelasi timp stiam ca ea este ratiunea mea, pentru ea voi lupta in viata, ca o voi proteja de tot ce este rau pe lumea aceasta.
A doua zi am fost mutata in salon, desi imi era putin rau imi doream nespus de tare sa imi vad pitica, acum deja eram pe acelasi etaj.
Dupa ce s-au asigurat asistentele ca sunt bine, au adus-o pe Maya in salon, eram colege ce camera.
Abia asteptam momentul sa o vad, sa ii numar degetelele de la manute si picioruse, sa o ating si sa o tin in brate.
Desi abia fusesem operata chiar nu conta, eram langa fata mea, si langa ea nu exista durere.
Am luat decizia ca atat timp cat voi sta in spital ea sa doarma alaturi de ceilalti bebelusi la neonatologie, imi era frica ca poate va avea nevoie de ceva si eu nu voi fi in stare sa ii ofer, plus ca am consider ca atat eu cat si ea avem nevoie de odihna, eu pentru a ma pune repede pe picioare, iar ea pentru a se face mare.
Avea 50cm, si 3.8kg, tineam in brate un omulet, era omuletul meu.
Stateam uneori langa patutul ei si ma uitam cum doarme, doar atat, desi imi era somn preferam sa o privesc, sa ma uit la fetisoara ei micuta.
Am stat fix o saptamana in spital, dar am avut parte de un tratament super ok, nu am dat bani la nimeni, nu am platit nici macar operatia sau anestezistul, si nu pentru ca nu am avut ci pentru ca nu este genul meu.
Cu toate ca nu am dat bani, asistentele si medici s-au purtat minunat cu mine, cand veneau sa imi faca tratamentul faceau tot posibilul sa nu simt nimic, desi e practic imposibil cand ai niste vene atat de subtiri ca ale mele.
A venit ziua sa plec acasa, stiam ca de acum toata viata mea abia acum incepe si ca Maya are nevoie de toata atentia mea.
Desi multe s-au schimbat, chiar nu conteaza pentru ca Maya este minunea mea.
Va pupic si va multumesc!
P.S. Mentionez ca am nascut la un spital de stat – la Cantacuzino, iar aceasta poveste este adevarata si vine ca replica la ceva ce am citi recent referitor la acest spital.

Confesiunile unei mamici partea a 2-a

Hei, ce faceti?
Vreau pentru inceput sa imi cer scuze ca nu am postat acest articol atunci cand am promis, adica pe data de 31.03.2014.
Imi este foarte greu sa ma adaptez schimbarilor de anotimp, plus ca fata mea are „serviciu” la ora 7.00 este treaza 🙂
Hai sa revenim la postarea initiala, pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc aici aveti inceputul acestei confesiuni.
Am ajuns cu pasi repezi in luna a noua, parca tot timpul a trecut foarte repede, nu stiu cand a trecut aceasta perioada.
Eram deja in luna a noua, si eu tot umbla pe strada fara nici un stres, ma plimbam de colo-colo fara probleme, fara sa ma gandesc ca s-ar putea intampla ceva.

Imi spunea toata lumea ca voi naste pe strada, ma amuza si acum cand ma gandesc :).
Imi amintesc ca intr-o zi aveam programare la medic, urma sa o vad pe Maya pentru ultima data inainte sa facem cunostinta oficial, si am decis sa impusc doi iepuri dintr-o lovitura m-am dus si la posta, si la banca si abia apoi la medic.
Mi-a spus doamna draguta de la posta ca eu voi naste acolo,si ca nu intelege de ce nu vorbesc sa intru in fata, dar eu m-am incapatanat sa stau la coada.
Cand am ajuns la medic mi-a spus ca ma va interna la inceputul saptamanii, sa ma duc la Spitalul Clinic Cantacuzino sa ii spun ca sunt pacienta ei si ca trebuie sa ma internez pentru a fi tinuta sub observatii, deoarece aveam 40 de saptamani.
Atunci a inceput adevarata distractie, imi amintesc ca inainte sa ma internez am plans toata ziua, imi este foarte greu sa stau departe de sotul meu si de familia mea – buna sau rea este a mea.
Am ajuns cu sotul meu la spital, m-am prezentat la camera de garda spunand ca o poezie ce mi-a spus Doamna Doctor.
Dupa ce mi-au facut foaia de internare doctorii de garda ma pregateau pentru nasterea propriu zisa,chiar am fost trimisa la salonul de travaliu, desi eu nu aveam nici o contractie ;)).
A venit doctorita mea si ma intreaba foarte serioasa : „Tu ce cauti aici?”, dupa ce vorbeste cu un coleg ma muta jos in salon, unde urma sa stau cuminte pana venea clipa cea mare.
Mentionez ca nu vroia sa imi provoace nasterea, vroia sa se intample natural.
Sa intampla sa ma intalnesc in salon cu sotia unui verisor de-al tatalui meu – ce mica este lumea.
Eram in salon trei fete – eu, verisoara si inca o colega, care avea contractii deja.
Seara ne-am culcat devreme, cand pe la ora 1.00 o aud pe fata cu contractii ca imi spune ca i sa rupt apa, totul a fost ciudat, m-am dus sa caut o asistenta sa aibe grija de ea si ne-am vazut de somn in continuare.
Ziua urmatoare a venit o alta fata in locul tipei care a nascut, si inainte sa ne culcam deja glumeam care dintre noi urmeaza :)), eu ii spuneam verisoarei ca ea urmeaza si ca promit sa caut asistenta si pentru ea.
Urmatoarele zile au fost ok, doar analize si nst-uri pe banda rulanta ( nst – un test unde se asculta inima bebelusului )
Miercuri seara aceleasi glume, cine urmeaza, ala eu, ala eu..si tot asa, cand spre uimirea mea, a fost randul meu.
Cand se rup membranele ( sau apa ) este un sentiment ciudat, dar nu doare, asa ca m-am ridicat frumos si m-am dus dupa asistenta sa ii spun ca eu nasc .
Ma dus sus, in acelasi salon de travaliu si am stat mult si bine, nu aveam contractii, nu aveam dilatatie, doar o durere ca cea de menstruatie. Tin si acum minte cum ca imi spuneau asistentele sa incerc sa dorm ca voi avea nevoie de forta pentru nasterea propriu zisa.
Am stat linistita in pat, cu acele dureri fara sa pot dormi, imi venea sa plang ca imi tot spuneau sa dorm.
Dimineata au inceput sa ma bombardeze cu medicamente pentru dilatatie, care sincer va spun nu au avut nici un efect, si asa am ajuns la operatia de cezariana.
La ora 14.30 a venit doctorita mea si a zis clar si raspicat, te pregatesti de operatie, zis si facut, in cateva minute era pe masa, mi se facea anestezia partiala. Imi era frica deoarece urma sa fiu intepata in coloana, orice miscare brusca putea fi fatala.
M-au intins pe masa de operatie si a inceput „distractia”, desi ma operau doctorii vorbeau cu mine, ma intrebau cum se va numi fetita mea.
I-am spus ca Maya si ma intrebat daca cu y sau cu i, si mi-a povestit despre ceva asemanator.
Cand am auzit prima data plansetul fetitei mele am inceput sa plang si eu, nu ma durea nimic, nu simteam nimic, era doar o emotie foarte puternica, care si acum ma copleseste cand imi amintesc.
Sper sa nu va fi plictisit, voi continua maine. Maine veti afla sfarsitul povestii, sper sa va placa si sa fiti alaturi de mine
P.S. Promit ca maine chiar va aparea continuarea.
Pupici.