Oxygene, spitalul de fizioterapie otopeni, care este prima unitate particulara de acest gen aparuta in Romania dupa Revolutie, continua o veche traditie romaneasca. Putini stiu ca, in Bucurestiul secolulului al XIX-lea (un oras al contrastelor, cu palate somptuoase dar si cocioabe mizere, un oras in care apa potabila eraadesea o problema) existau bai publice cu nimic mai prejos decat cele romane! Existau chiar in „buricul targului”, adica in ceea ce astazi numim „Centrul Vechi”. „Baile valahe”, cum le numea calatorul francez Stanislas Bellanger, nu aparusera prin grija vreunui edil, ci ca urmare a initiativei particulare. Stanislas Bellanger a descoperit „baile valahe” in 1836, an in care a venit la Bucuresti pentru a rezolva problemele juridice legate de mostenirea ramasa de la unchiul sau, un anume domn Parrent, fostul consul al Frantei la Bucuresti.
In cartea sa de calatorie, intitulata „L2 Keroutza” (Bellanger nu si-a dat seama ca, in limba romana, substantivul „caruta” este de genul feminin!) descrie cu umor felul in care a descoperit „celebrele bai valahe”, situate in ceea cese numea pe atunci „mahalaua Lipscanilor”, pecareo considera a fi „una dintre cele mai urate ale orasului”. Bellanger a ocolit cladirea baii – pe care a asemanat-o cu un „stup urias”) de trei ori pana sa gaseasca intrarea. Spre marea sa surpriza, aceasta era o trapa situata la nivelul solului – nu e de mirare ca o confundase cu intrarea intr-o pivnita! Odata intrat in „stabilimentul balneoclimateric”, francezul a ramas cu gura cascata, pentru ca s-a pomenit „in mjlocul unei sali rotunde, cu o circumferinta de 30 de metri, cu pardoseala de marmură alba si pereti de marmura roz stropita cu albastru; incaperea avea, de jur imprejur, un divan inalt, cu perne moi şi comode. (…) Opt stalpi de granit sustineau bolta ampla si din fiecare dintre acesti stalpi se ivea cate un robinet de alamă din care curgea apa calda, la diferite temperaturi, in bazinul de marmură gri.” Urmeaza apoi descrierea unor tratamente de hidroterapie si termoterapie, asa cum primeau vizitatorii bailor de acum aproape doua secole: „Am trecut intr-o a doua camera, mai mare ca prima, dar cu bolta identica, unde se aflau trei cochilii mari de scoica, in care curgea, printr-o teavă, o apa şi mai calda, care umplea aerul de aburi densi si fierbinti, încat simteam ca incep sa ma sufoc. Dupa zece minute care mie mi s-a parut ca au trecut ca un veac, unul dintre baiesi a deschis usa spre o a treia încapere, in care, fara nici o vorba, m-a împins brusc. (…) Acest cabinet era un cuptor incins! Simţeam ca iau foc! Voiam să plang, dar lacrimile se uscau, vocea se stingea în gatlej, capul se învartea, picioarele se inmuiara si ma cuprinse lesinul…”
Desi „sunt destule ruine ale unor bai romane pe teritoriul fostei provincii imperiale Dacia, baile valahe nu aduc aproape deloc cu acestea. Imprumuta, mai degraba, din atmosfera lasciva a băilor turcesti”, avea sa scrie mai tarziu Bellanger, neuitand sa adauge ca baile valahe „nu sunt atat de rele precum par”.
Daca domnul Bellanger ar mai trai, i-am recomanda sa faca o vizita la Spitalul Oxygene din Otopeni, pentru a se convinge ca in 180 de ani fizioterapia si balneologia romaneasca au progresat enorm!